Răspunderea disciplinară a medicului în ROMÂNIA

COMISIA SUPERIOARĂ DE DISCIPLINĂ A COLEGIULUI MEDICILOR DIN ROMÂNIA

Profesia medicală este atestată documentar cu mai mult de două mii de ani înaintea erei noastre. Răspunderea în medicină este contemporană profesiei, în general fiind în conformitate cu sistemul social al fiecărei epoci. Primele prevederi referitoare la răspunderea civilă şi penală a medicului se regăsesc în codul lui Hamurabi (circa 1725 î.e.n.). Cărţile antice conţin diferite aprecieri privind persoanele care profesează medicina, în sensul calităţilor pe care trebuie să le aibă şi a îndatoririlor lor faţă de pacienţi şi confraţi. Astfel, Legile lui Manu, Cărţile vieţii, Vedele (India) vorbesc despre puritatea morală şi pregătirea profesională a medicului. Cărţile Biblice şi Talmudul conţin prevederi referitoare la condiţiile de activitate ale medicului şi răspunderea lui pentru greşelile săvârşite. 

În Egipt exista un veritabil cod medical care reglementa şi răspunderea medicului. În Grecia antică, opiniile privitoare la răspunderea medicului pentru greşelile făcute în cursul exercitării profesiei au fost polarizate între cei care considerau că rolul medicinei este cu precădere profilactic, iar medicul trebuie să aibă imunitate profesională  (Platon) şi cei care susţineau necesitatea existenţei răspunderii medicilor, cu condiţia ca aprecierea judecătorilor cu privire la faptele medicilor să se sprijine pe expertiza unor specialişti din domeniu (Aristotel). Jurământul lui Hipocrat, ce conţine principii umaniste de etică medicală şi regulile moralităţii profesionale, impune responsabilitatea medicului ca instituţie juridică şi profesională.

În România, în anii 1600, medicilor li se recomanda să fie morali, modeşti în sfaturi şi să-şi trateze bolnavii cu grijă (Pravilile lui Vasile Lupu- 1646 şi Matei Basarab-1652).Traducerea, în anul 1710, de catre Marcu Cipriotul a perceptelor lui Hipocrat a dat un nou impuls practicii medicale în ţările Române. Prevederi referitoare la activitatea medicală şi actele care atrag răspunderea în cadrul acestei profesii se regăsesc în legislaţia românească încă din anul 1874. 

În legea sanitară nr. 131/1874 (M.Of., 1874, nr. 131, 16 iunie, p. 835–837) este prevăzută crearea unui Consiliu Medical Superior consultativ, autoritatea medicală superioară în stat, pe lângă Ministerul de Interne. Acest consiliu era format din „nouă membri, doctori în medicină”, proveniţi, pe cât posibil, din diverse arii ale medicinii. Ei erau numiţi membri în consiliu de către Domnitor. Pe lângă multe atribuţii de control, în special în domeniul sănătăţii publice şi a medicinei legale, consiliul avea rolul de a se pronunţa asupra greşelilor comise în „exerciţiul artei medicale şi farmaceutice”.

În legile din 1885 (M.Of., 1885, nr. 2, 3 aprilie, p. 34–40) şi din 1893 (lege pentru modificarea legii sanitare - M.Of., 1893, nr. 62, 18 iunie, p. 1785–1798) se stipulează existenţa Consiliul Sanitar Superior, afiliat Ministerului de Interne. Consiliul Sanitar Superior reprezenta autoritatea sanitară în stat, fiind format din 11 membri, numiţi de Rege la recomandarea ministrului de interne, dintre medicii cei mai renumiţi „prin ştiinţa şi experienţa lor”. Între cei 11 membri erau: un medic veterinar, un farmacist, iar restul doctori în medicină, proveniţi din „diversele specialităţi ale artei medicale”. 

Una dintre îndatoririle Consiliului Sanitar Superior era de a se pronunţa „asupra greşelilor comise în exerciţiul artei medicale şi farmaceutice, după ce a ascultat pe cei ce le-au comis”.

În legea sanitară 211/1910 (MO, 1910, nr. 211, 20 decembrie 1910, p. 8505–8538) se prevede crearea Consiliului de Disciplină, pe lângă Direcţiunea Generală Sanitară. Rolul Consiliului era de a judeca “chestiunile de disciplină sau de abateri de la datoriile lor ale funcţionarilor dependenţi de direcţiune”. Consiliul de Disciplină era format din cinci membri, după cum urmează: un membru al Curţii de Apel din Bucureşti, un membru din consiliul administrativ permanent şi medici, delegaţi ai Consiliului Sanitar Superior. Primii doi membri căpătau această calitate prin tragere la sorţi, în timp ce ultimii trei prin vot secret cu majoritate absolută, în condiţiile în care la vot erau prezenţi două treimi dintre membrii Consilului Sanitar Superior. Cei trei medici delegaţi nu aveau dreptul de a ocupa vreo funcţie amovibilă sau de a avea vreun mandat electiv........Mai mult cititi aici (fisier PDF 141 pagini)

Sursa: Colegiul Medicilor din Romania